prietenul cel mai bun

Imi regasesc, bucata cu bucata, partile pierdute din mine...si ma privesc si dinauntrul si dinafara mea si ma mir...cine sint eu acum? sint aceeasi? sint alta? oare suferinta asta a adus ceva nou sau a omorit in mine o parte ce acum va fi iremediabil pierduta?

....toate astea la un loc si inca multe altele..caci suferinta mi-a fost mereu cel mai mare prieten... ea m-a invatat ca mai presus de orice trebuie sa nu ma "pierd" pe mine insami...trebuie sa continui sa il simt pe EL in interiorul meu indiferent cit de cumplita este caderea mea...si suferinta a fost mereu cea care m-a facut sa ma constientizez in multiplele mele aspecte, a fost cea care a brodat sufletul meu in multe culori si nuante...pentru ca in final sa ma faca sa zimbesc in fata sinelui meu brusc trezit...

....am simtit la un moment dat brusc cum pastrez in miinile mele echilibrul universurilor din jurul meu...si ca nu am dreptul sa le rup doar pt ca nu mai pot eu suporta aceasta tensiune...si fara nici un fel de rationament, am STIUT pur si simplu ca nu pot forta nimic, nu pot impune celui de linga mine un alt comportament decit cel pe care si-l doreste...

sintem acesti citiva jucatori pe o scena si nu ne putem schimba rolurile pentru simplul motiv ca ne-au fost deja distribuite...

nori

norii gindurilor mele vin si pleaca de pe cerul meu...ii privesc...nu incerc sa ghicesc incotro se duc, nu vreau sa stiu...vreau doar sa simt in mine ce emotie imi trezesc...

asteptare

Asteptarea curge in venele mele si ochii imi ratacesc spre o imagine necunoscuta...ma opresc...nu vreau sa populez imaginatia mea , vreau sa fiu capabila doar sa ASTEPT... atit...si privesc inauntrul meu si imi curat nerabdarea de tot praful ce s-a strins...imi limpezesc ochii...si ceata se ridica putin si sufletul meu ofteaza...ce inseamna momentul ACUM? Cit dureaza? Daca totul este ACUM, unde esti? Esti la fel de viu in inima mea precum esti in acest spatiu golit ...care stie atit de mult de tine...

curcubeu

Daca curcubeul are il el toate culorile luminii si iubirea este asemenea luminii, inseamna ca iubirea are in ea toate culorile...de la cele mai intunecate, la cele mai rafinate...inseamna ca pina si ura este un mod de manifestare a iubirii...

As vrea sa iti daruiesc cele mai frumoase culori, dragul meu, dar uite, privesc curcubeul asta si stiu ca nu pot sa nu cuprind in iubirea mea totul, chiar si cele mai intunecate ginduri ...si chiar daca imi doresc sa iti dau tot ce e mai bun din mine, uite, nu pot sa nu privesc pe cer si sa nu imi reamintesc ca am in mine totul: si binele si raul si frumusete si uriciune si adevar si minciuna...

Culorile se desfac una cite una din picaturile stralucind in soare si apar undeva intre lumina si intuneric...despartind intunericul de lumina prin arcul curcubeului.

Imi desfasor culorile in fata ta si te las sa ma admiri...am rosul iubirii si galbenul bucuriei, am albastrul infinitului dar si combinatiile lor de verde, turcoaz, portocaliu si mov...si stralucesc in fata ta ca o pasare ce isi etaleaza penajul...sint cind vesela cind trista dupa cum las sa treaca lumina prin mine si toate aceste culori din mine prind viata si tu ma privesti zimbind...

darurile noastre

Daruim mereu celorlalti, in mod firesc, stari, sentimente, emotii...cuvinte si ginduri....si ne asteptam sa primim la rindul nostru, ceva asemanator...asteptam cuvinte daca spunem cuvinte si imbratisari, daca ne deschidem bratele ...uitind ca celalalt nu poate sa fie asa cum vrem noi, pentru simplul motiv ca el este...altcineva...

Si totusi si el ne daruieste, la rindul lui, ceva..poate altfel decit ne asteptam, altfel decit ne-am dori...si astfel ne dam unii altora daruri in permanenta si din nefericire facem greseala sa le cintarim...de aceea suferim, iar si iar, repetind aceeasi greseala...a evaluarii darurilor primite. Faptul ca el ESTE pur si simplu intr-o anumita relatie cu noi, este un dar in sine...este darul lui catre noi.

Ma gindesc uneori daca nu cumva sintem obisnuiti sa emitem astfel de judecati dintr-o prea mare teama de a nu pierde atentia, grija, iubirea celorlalti...temindu-ne in permanenta de singuratate...uitind prea adesea ca in mod paradoxal nu putem fi decit altcumva decit singuri si in acelasi timp, niciodata doar cu noi insisi, caci noi invatam sa ne cunoastem din interferenta cu ceilalti... si realizez ca acea teama vine dintr-o lipsa a iubirii...caci daca iubim, nu ne temem sa pierdem nimic...