Daruim mereu celorlalti, in mod firesc, stari, sentimente, emotii...cuvinte si ginduri....si ne asteptam sa primim la rindul nostru, ceva asemanator...asteptam cuvinte daca spunem cuvinte si imbratisari, daca ne deschidem bratele ...uitind ca celalalt nu poate sa fie asa cum vrem noi, pentru simplul motiv ca el este...altcineva...Si totusi si el ne daruieste, la rindul lui, ceva..poate altfel decit ne asteptam, altfel decit ne-am dori...si astfel ne dam unii altora daruri in permanenta si din nefericire facem greseala sa le cintarim...de aceea suferim, iar si iar, repetind aceeasi greseala...a evaluarii darurilor primite. Faptul ca el ESTE pur si simplu intr-o anumita relatie cu noi, este un dar in sine...este darul lui catre noi.
Ma gindesc uneori daca nu cumva sintem obisnuiti sa emitem astfel de judecati dintr-o prea mare teama de a nu pierde atentia, grija, iubirea celorlalti...temindu-ne in permanenta de singuratate...uitind prea adesea ca in mod paradoxal nu putem fi decit altcumva decit singuri si in acelasi timp, niciodata doar cu noi insisi, caci noi invatam sa ne cunoastem din interferenta cu ceilalti... si realizez ca acea teama vine dintr-o lipsa a iubirii...caci daca iubim, nu ne temem sa pierdem nimic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu