umilinta

De unde eram sa stiu, eu, cea care se hranise din vise si carti, ca umilinta e suprema daruire, si nu ceva de care sa-mi fie rusine? Cine mi-a spus vreodata ca a fi femeie inseamna sa stii sa astepti, mai mult decit sa chemi? Si sa te darui atunci si doar atunci cind ti se cere?

..si ai venit tu. Si m-ai privit si mi-ai cerut sa t slujesc, si-am ascultat, mirata. Si-am inteles.

Fiinta mea se inclina in fata unei forte mai puternice: forta ta. Sa nu ma supun ei ar insemna sa nu recunosc ceea ce ma face sa exist cu adevarat.

trandafirul alb

Cind totul cade inauntrul tau

Ce iti mai ramine oare atunci cind toate partile din care stiai ca iti e alcatuita fiinta cad, una cite una? Cind tot ce credeai a fi stabil si cunoscut dispare in neant, ca si cind nu ar fi existat niciodata?

..ramii tu cu sufletul tau pustiit pe o banca in parc, iarna...intrebindu-te in mod obsesiv cine ai fost si ce esti ..si iti e mila de sufletul tau chinuit si ai vrea sa-l mingii dar nu stii cum, nu stii cum sa o faci...

...si te gindesti ca e un nou inceput...dar nu ii pot spune asa pentru ca nu este

..si nici sfirsitul inceputului pt ca ar suna anormal

si nu stiu ce este, nu stiu cum sa numesc ceea ce vad in fata mea, stind pe banca in parc, iarna

si nu stiu de pot sa ma ridic sa merg mai departe, stiu doar ca exist si ca lumea merge inainte in jurul meu...

Anul Nou

De fiecare data cand se schimba anul ma incearca aceleasi sentimente de regret...ca se termina ceva iremediabil, ca avem in fata un mare necunoscut de care nu avem cum sa nu ne temem..si ma mir, cum de ne bucuram totusi, cum de gasim resurse sa avem speranta asta ca totusi ne va fi mai bine? Si ma intristez cand vad cum toti se bucura in jurul meu si eu nu pot, si ma stradui...mi-e mila de anul cel vechi, nimeni nu pare sa il bage in seama ca si cand ar fi o haina veche de care vor sa scape cat mai curand....

...si imi amintesc cat de fericita eram cand eram copil si cu cata infrigurare asteptam momentul dintre ani care imi parea magic...caci ascundea parca o taina....ca si cand timpul s-ar fi suspendat brusc....si as vrea sa simt ca si atunci CLIPA, as vrea sa am inocenta de atunci cand parca speranta intregii lumi se concentra in cateva secunde...si imi dau seama ca e prea tarziu pentru asta...

Ne mai despart cateva ore pana cand ne vom dori ceva la miezul noptii...si pana atunci mai avem timp sa redevenim copilul care am fost....

Sa vii cu bucurii noule An si sa ne aduci linsistea mult visata!

garile

Intotdeauna mi-au placut garile...pentru ca reprezinta acea granita intre placere si durere, acel spatiu ambiguu unde nu stii la ce sa te astepti, locul unde orice este posibil...privesti in jur si vezi atit de multe posibilitati, drumuri care se deschid, altele care se inchid...si incepi sa visezi..oare ce s-ar intimpla daca ai lua un alt tren in locul aceluia deja stabilit sa te duca undeva anume? incotro ai merge, ce locuri ce oameni si ce emotii ai incerca?

....te-am intilnit azi in locul in care cindva ne-am despartit si am inchis cercul durerii cu o revedere...si ti-am simtit privirea inca dinainte de a te auzi si vedea si ai zimbit, si ti-am zimbit...si parca zgomotul s-a estompat si chiar si spatiul si timpul au devenit altceva, o noua dimensiune ce poate fi denumita "dimensiunea ce exista cind sint cu tine"

...si oamenii veneau si plecau pe linga noi si noi stateam, stateam in acea valmaseala in care soarta oamenilor se decidea cumva cu plecarea si venirea acelor trenuri...era o clipa de liniste in acel tumult si stiu sigur ca si tu gindeai la acest du-te vino pe linga linistea ce aparuse brusc intre noi doi...

Ce-si pot spune doi oameni in jumatate de ora intr-o gara? ...pot spune chiar mai mult decit isi pot spune altii zile intregi si chiar ani...pot spune fara vorbe ca viata nu este decit o intersectie de drumuri cum e aceasta gara si ca aceaste calatorii pe care le facem citeodata ne pot face sa simtim bucuria de a exista pur si simplu...

...si ti-am zimbit si ma conduceai spre iesirea din gara si nu simteam tristete ca totul fusese asa pe fuga, simteam bucuria existentei tale in viata mea, asa cum era ea, intre doua trenuri, intre o ora si o alta...

Mi-ai multumit ca am venit...iti multumesc la rindul meu ca m-ai chemat ...

prietenul cel mai bun

Imi regasesc, bucata cu bucata, partile pierdute din mine...si ma privesc si dinauntrul si dinafara mea si ma mir...cine sint eu acum? sint aceeasi? sint alta? oare suferinta asta a adus ceva nou sau a omorit in mine o parte ce acum va fi iremediabil pierduta?

....toate astea la un loc si inca multe altele..caci suferinta mi-a fost mereu cel mai mare prieten... ea m-a invatat ca mai presus de orice trebuie sa nu ma "pierd" pe mine insami...trebuie sa continui sa il simt pe EL in interiorul meu indiferent cit de cumplita este caderea mea...si suferinta a fost mereu cea care m-a facut sa ma constientizez in multiplele mele aspecte, a fost cea care a brodat sufletul meu in multe culori si nuante...pentru ca in final sa ma faca sa zimbesc in fata sinelui meu brusc trezit...

....am simtit la un moment dat brusc cum pastrez in miinile mele echilibrul universurilor din jurul meu...si ca nu am dreptul sa le rup doar pt ca nu mai pot eu suporta aceasta tensiune...si fara nici un fel de rationament, am STIUT pur si simplu ca nu pot forta nimic, nu pot impune celui de linga mine un alt comportament decit cel pe care si-l doreste...

sintem acesti citiva jucatori pe o scena si nu ne putem schimba rolurile pentru simplul motiv ca ne-au fost deja distribuite...

nori

norii gindurilor mele vin si pleaca de pe cerul meu...ii privesc...nu incerc sa ghicesc incotro se duc, nu vreau sa stiu...vreau doar sa simt in mine ce emotie imi trezesc...